Uneori, sub clar de lună (Nu plânge sub clar de lună #2) – Heather Davis

uneori-sub-clar-de-luna

Titlu: Uneori, sub clar de lună

Titlu original: Sometimes by Moonlight

Editura: Leda

Autor: Heather Davis

Anul apariţiei: 2012

Nr. pagini: 160

Descriere:

Lumina lunii e periculoasă – alungă intimitatea întunericului şi scoate la iveală lucruri care ar fi mai bine să rămână ascunse… Shelby este îndrăgostită de misteriosul Austin Bridges al III-lea, pe care l-a cunoscut într-o tabără de reeducare, cu o vară în urmă. Acum, ea învaţă la Academia Steinfelder, o severă şcoală elveţiană pentru fete… ce poate fi mai rău de-atât? Cum nu mai are nicio veste de la iubitul ei, Shelby este îngrijorată – mai ales că vede într-un tabloid o fotografie în care el apare alături de prinţesa pop a Europei. Dar Austin nu este doar fiul unui star rock, ci şi un vârcolac sexy, iar legătura lui cu Shelby este mult mai puternică decât bănuieşte ea. Austin reuşeşte să se strecoare la Steinfelder şi îi dezvăluie lui Shelby adevăratul motiv pentru care s-a ţinut deoparte în tot acest timp. Prizonieră în şcoală, din ce în ce mai conştientă de pornirile ei ancestrale, Shelby realizează că iubirea ei pentru Austin o va costa mai mult decât îşi imaginase vreodată. Şi, în curând, va fi noapte cu lună plină…

Părerea mea:

Volumul 2 al seriei Nu plânge sub clar de lună a răspuns la nişte întrebări cu care am rămas din primul volum. Am ştiut încă de atunci că cicatricea lăsată pe mâna lui Shelby de către Austin în pădurea din Tabăra Semilunii nu este o simplă cicatrice, iar presimţirile mi s-au adeverit. De această dată acţiunea cărţii s-a mutat la Academia Steinfelder, o şcoală pentru fete, a cărei reguli nu sunt cu mult diferite de ale taberelor de reeducare. Mi-a plăcut mai mult această şcoală decât tabăra de vară, pentru că mi s-a părut a fi mai în ton cu subiectul cărţii. Astfel acţiunea s-a petrecut într-un cadru pe care îl pot numi chiar „de poveste”, în ciuda regulilor stricte şi a supraveghetorilor care le urmăreau pe fete la fiecare pas.

Ce mi-a mai plăcut în mod special a fost personajul doamnei Lemmon, care deşi la început părea fi cea mai aspră din şcoală, s-a dovedit a nu fi nici pe departe aşa. Cartea este scrisă şi ea într-o manieră amuzantă, la fel ca primul volum, şi e imposibil să nu îţi aşterne pe faţă măcar din când în când câte un zâmbet.

Finalul a fost unul deosebit, la care nu m-aş fi aşteptat sub nicio formă. Autoarea reuşeşte să te surprindă în cel mai plăcut mod, iar ideea că nu trebuie să judeci niciodată o carte după copertă se dovedeşte a fi mai adevărată ca oricând.

Nota: 3/5

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s