Lolita – Vladimir Nabokov

Titlu: Lolita

Titlu original: Lolita

Autor: Vladimir Nabokov

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2011

Nr. pagini: 324

Descriere:

Poveste a iubirii obsesive şi blestemate a lui Humbert Humbert pentru nimfeta Dolores Haze, capodopera lui Vladimir Nabokov a fost, pe rând, carte interzisă, roman scandalos, obiect de cult, pentru a deveni apoi un roman clasic al secolului XX.

Cartea a stat la baza a două celebre ecranizări, prima în regia lui Stanley Kubrick, cu James Mason în rolul principal, a doua sub bagheta regizorală a lui Adrian Lyne, cu Jeremy Irons în rolul lui Humbert Humbert.

Recenzie:

Lolita este o carte cu un subiect extrem de delicat: pasiunea morbidă a lui Humbert Humbert, un bărbat matur, pentru Lolita, o fetiţă în vârstă de doar doisprezece ani. Din cauza temei lui destul de controversate, romanul a fost iniţial respins de editorii din Statele Unite, şi publicat pentru prima dată în Franţa. Povestea îl are în centrul ei pe Humbert Humbert, un bărbat căruia femeile mature nu îi trezesc niciun interes. În schimb, copilele aflate în perioada preadolescenţei, fete cu vârste cuprinse între nouă şi paisprezece ani, reprezintă pentru el o adevărată încântare. Aceste „nimfete”, aşa cum sunt ele numite de către H.H., îl fascinează într-un mod pe care foarte puţini îl pot înţelege, făcând din această carte una destul de greu de digerat.

După ce închiriază o cameră în casa Charlottei Haze, o văduvă cu un copil, Humbert devine imediat fermecat de Lolita. Pentru a putea fi cât mai mult timp în preajma fetiţei, bărbatul nu se dă în lături nici măcar de la căsătoria cu Charlotte. În scurt timp aceasta îi află secretul, dar moare lovită de o maşină înainte de a apuca să facă ceva în această privinţă. Lolita rămâne inevitabil în grija tatălui vitreg, care are acum şansa să se apropie de fetiţă atât cât şi-a dorit din primul moment în care a văzut-o.

Subiectul cărţii m-a determinat să privesc cartea cu scepticism, însă felul în care e scrisă m-a făcut chiar să îl compătimesc pe Humbert. Oricât de greşită ar fi o astfel de iubire, ea se pare că în interiorul acestuia există, iar introspecţia şi lupta interioară pe care o dă personajul nu m-a putut lăsa indiferentă. Despre Lolita pot spune că şi-a păstrat o doză de mister, pentru că înafară de a presupune anumite lucruri în urma acţiunilor ei, nu am putut nici pe departe să o descopăr atât de bine ca pe Humbert. Oricât de „dizgraţioasă” ar părea iniţial, Lolita este o carte care merită citită, stilul distinct şi tema controversată făcând-o unică.

Nota: 4/5

…Să ucizi o pasăre cântătoare – Harper Lee

Titlu: …Să ucizi o pasăre cântătoare

Titlu original: To Kill a Mockingbird

Autor: Harper Lee

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2014

Nr. pagini: 372

Descriere:

Scout Finch este martoră la întâmplările dramatice declanşate într-un orăşel sudist atunci când un bărbat de culoare este acuzat că a violat o femeie albă. Tatăl naratoarei, Atticus, desemnat ca avocat al apărării, trebuie să ţină piept unor prejudecăţi până atunci latente şi, din acest moment, Scout şi fratele ei, Jem, sunt atraşi într-o succesiune rapidă de evenimente care le depăşesc înţelegerea. Pe timpul procesului, orăşelul decade treptat în grotesc şi violenţă, însă există oameni care nu se lasă contaminaţi de setea generală de răzbunare, iar Atticus Finch rămâne reperul moral care îi oferă lui Scout, şi totodată cititorilor, un punct de vedere empatic şi echilibrat.

Roman ecranizat în 1962, în regia lui Robert Mulligan, cu Gregory Peck, John Megna şi Frank Overton în rolurile principale.

Recenzie:

…Să ucizi o pasăre cântătoare este o capodoperă a literaturii clasice universale şi câştigătoare a Premiului Pulitzer, tratând probleme grave cum ar fi prejudecăţile unei societăţi în privinţa culorii pielii, violul sau integritatea justiţiei din acea perioadă. Acţiunea se desfăşoară în micuţul orăşel Maycomb, Alabama, loc în care Atticus Finch îşi creşte cei doi copii în spiritul dreptăţii şi al onestităţii, după nişte principii de care cei mai mulţi locuitori ai oraşului în care trăiesc duc lipsă. Povestea ne este dezvăluită prin ochii unui copil, Scout, iar problemele care se abat asupra oraşului se îmbină cu boacănele copiilor într-un mod cât se poate de natural, cartea fiind un deliciu pentru cititorii de toate vârstele.

Povestea mi-a plăcut foarte mult, este genul de lectură care te acaparează şi te relaxează în acelaşi timp. Firul narativ este unul deosebit, iar finalul cărţii m-a lăsat cu un sentiment de satisfacţie. Personajele sunt foarte bine individualizate, acţiunea este şi ea una specială, iar firul evenimentelor se desfăşoară întru-un mod delicat, care ne permite să zăbovim asupra fiecărui aspect al cărţii care dă de gândit, iar acestea cu siguranţă nu sunt puţine.

…Să ucizi o pasăre cântătoare este acel gen de carte în care realitatea societăţii în care trăim se oglindeşte încă foarte bine, chiar dacă într-o mai mică măsură decât în trecut. Corectitudinea şi punctul de vedere moral al personajelor principale reprezintă o adevărată lecţie, din care avem atâtea de învăţat, şi face din această carte o lectură pe care nici un cititor înrăit nu ar trebui să o ocolească.

Nota: 5/5

De veghe în lanul de secară – J.D. Salinger

Titlu: De veghe în lanul de secară

Titlu original: The Catcher in the Rye

Autor: J.D. Salinger

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2014

Nr. pagini: 280

 

Descriere:

O nouă traducere pentru tinerii de astăzi. La câteva decenii după traducerea de referinţă, Editura Polirom propune o versiune nouă, tânără, a romanului-cult De veghe în lanul de secară. Situată de ani de zile în topul preferinţelor cititorilor din România, De veghe în lanul de secară continuă să fie, la peste cincizeci de ani de la apariţie, cartea de căpătâi a adolescenţei. Ce poate fi uimitor pentru tinerii care o citesc acum, la 16 ani, şi ai căror părinţi s-au născut, probabil, în aceeaşi perioadă ca şi romanul, e că trec prin aceleaşi episoade, angoase şi mirări precum Holden Caulfield. Doar că el nu folosea atât de des cuvântul „cool“ şi nu naviga pe Internet. Iar când simţea nevoia s-o sune pe fata de care era îndrăgostit, ori renunţa, pentru că nu avea chef, ori intra în prima cabina de telefon. Problemele lui rămân însă, şi chiar şi modul în care sunt rezolvate: prin revoltă, prin negare sau, uneori, prin ignorarea lor. Există voci care se întreabă de ce totuşi a avut romanul un succes atât de uimitor, în toată lumea şi, deja, de atâţia ani. În fond, nu e singura carte care-şi păstrează prospeţimea cu trecerea timpului. E vorba despre altceva, un ceva despre care s-au scris zeci de mii de pagini. Ceva imposibil de sintetizat într-o scurtă prezentare. Poate, pur şi simplu, e o carte foarte-foarte bună. Atât. Alăturaţi-vă milioanelor de tineri care au citit-o şi veţi înţelege.

Părerea mea:

De veghe în lanul de secară este cunoscut ca fiind unul dintre cele mai consacrate romane ale secolului al XX-lea. Bineînţeles că nu l-am putut rata nici eu şi m-am hotărât să îl citesc după ce am terminat Jurnalul unui adolescent timid, nu invers, cum ar fi fost mai normal. Asta nu a fost o problemă, ci faptul că mă aşteptam la mult mai mult şi am suferit o decepţie. Când m-am apucat să îl citesc aş fi putut paria că îmi va plăcea la fel de mult ca şi povestea lui Charlie, însă am fost dezamăgită. Cartea nu mi-a atins prea multe puncte sensibile şi nici nu mi-a trezit vreo emoţie specială.

Povestea îl are în centru pe Holden Caulfield, un adolescent de 17 ani care a fost dat afară din toate şcolile în care fusese până atunci. Acelaşi lucru îl păţeşte şi la Şcoala Pencey, unde pică la 4 din cele 5 materii. Holden decide să părăsească şcoala cu câteva zile mai devreme decât ar fi trebuit, iar în această perioadă trece prin mai multe peripeţii, dacă le pot numi aşa, dezvăluind de asemenea lucruri din trecutul lui. Stările prin care trece adolescentul alternează constant pe parcursul cărţii, de la fericire la tristeţe, iar explicaţia că acesta povesteşte întâmplările dintr-un spital de boli mintale este destul de plauzibilă.

Deşi nu mi-a plăcut în mod special, cartea are destul de multe momente pe care le-am găsit amuzante. Limbajul folosit este unul specific adolescenţilor, iar expresiile precum „mă jur”, „ce pana mea” sau „să fiu al naibii” sunt întâlnite la tot pasul. În ciuda faptului că nu mi-a confirmat aşteptările, nu pot să nu recunosc că povestea are farmecul ei şi merită citită, De veghe în lanul de secară fiind o capodoperă a literaturii universale.

Nota: 3/5